La 4 aprilie 2019 se împlinesc 70 de ani de la înfiinţarea celei mai puternice organizaţii politico-militare de până în prezent, Alianţa Nord-Atlantică, organizație compusă din 29 de state, printre care se numără şi România.
Negocierile purtate între aliaţi în timpul conferinţelor dedicate încheierii celui de-Al Război Mondial şi organizării lumii postbelice (Teheran-1943, Moscova-1945, Potsdam-1945 şi Yalta-1945) au scos la iveală disensiuni între marile puteri, conturându-se două tabere antagonice – statele occidentale şi Uniunea Sovietică.
Extinderea ideologiei comuniste şi a sistemului sovietic în zonele ocupate de trupele Armatei Roşii au alarmat cancelariile occidentale. Impunerea prin forţă a regimului comunist la Praga, în februarie 1948, a dat un important semnal de alarmă statelor occidentale să înţeleagă natura noii ameninţări care se concretiza pe continentul european.
În acest sens, la 17 martie 1948, Marea Britanie, Franţa, Luxemburg, Belgia şi Regatul Ţărilor de Jos semnau Tratatul de la Bruxelles care consfinţea apariţia unui sistem de apărare colectivă, în care statele membre se angajau să se ajute reciproc prin oferirea unei asistenţe depline în caz de agresiune. Tratatul aducea ca noutate puterea garanţiilor de securitate însă în mod concret acestea nu puteau face faţă unei eventuale invazii sovietice. Astfel, au fost declanşate negocieri cu Statele Unite ale Americii pentru a atrage această mare putere într-o formă de cooperare transatlantică, iar Tratatul de la Bruxelles era tocmai dovada că statele europene sunt determinate să se implice într-un proiect de apărare.
În cadrul unei ceremonii istorice desfăşurate la 4 aprilie 1949, la Washington, are loc semnarea Tratatului Nord-Atlantic, cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Washington. În conformitate cu prevederile Articolului 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Regatul Ţărilor de Jos, Norvegia, Portugalia şi Statele Unite ale Americii se angajau să îşi asigure reciproc libertatea şi securitatea.
Grecia şi Turcia au aderat la Alianţa Nord-Atlantică la 18 februarie 1952.
Cu prilejul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic din 20-25 februarie 1952 de la Lisabona s-a hotărât reorganizarea structurii organizaţiei cu un cartier general care a fost stabilit la Paris. La 12 martie 1952 a fost numit primul secretar general al organizaţiei – Lordul Ismay, care a preluat şi funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Nord-Atlantic.
Republica Federală Germania a fost invitată să adere la organizaţie la 23 octombrie 1954, iar anul următor la data de 6 mai a devenit stat membru al NATO.
Spania a devenit la 30 mai 1982 cel de-al 16-lea stat membru al NATO.
Dezmembrarea Iugoslaviei a transformat regiunea Balcanilor într-o zonă de insecuritate care punea în pericol flancul sudic al NATO. Criza şi războiul civil din Fosta Iugoslavie a reprezentat una dintre cele mai profunde provocări la adresa spaţiului euro-atlantic, determinând Alianţa să adopte măsuri specifice. Astfel, la 2 aprilie 1993 Consiliul Nord-Atlantic a cerut SACEUR să ia măsuri pentru implementarea rezoluţiei 816 a Consiliului de Securitate al ONU, autorizând întărirea zonei de interdicţie aeriană. La 28 februarie 1994 a avut loc, în cadrul acestei misiuni, prima operaţiune de luptă a NATO prin doborârea a patru avioane de luptă sârbeşti care au încălcat zona de interdicţie aeriană.
Alianţa s-a implicat activ în conflictul din Bosnia prin Forţa Deliberată, precum şi în procesul de stabilizare după semnarea Acordurilor de Pace de la Dayton, din noiembrie 1995.
Summitul NATO de la Bruxelles din 10-11 ianuarie 1994 a concretizat lansarea Parteneriatului pentru Pace, invitând toate statele partenere din Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic şi statele membre ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa să facă parte din acesta. La 26 ianuarie 1994, România a semnat Documentul-Cadru al Parteneriatului pentru Pace, fiind primul stat care a aderat la acest format.
În 1997, Alianţa a stabilit relaţii instituţionalizate cu Federaţia Rusă şi cu Ucraina, iar la 8 iulie, cu prilejul reuniunii la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic de la Madrid, Cehia, Polonia şi Ungaria au fost invitate să adere la organizaţie. După încheierea procesului de ratificare, în aprilie 1999, aceste state au devenit membri cu drepturi depline ai NATO.
Criza din Kosovo a angrenat şi Alianţa Nord-Atlantică care a desfăşurat operaţiuni militare aeriene din 23 martie şi până în 10 iunie 1999 pentru oprirea actelor de violenţă şi stoparea crizei umanitare. Ulterior, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat desfăşurarea unei forţe internaţionale în Kosovo, reunită în jurul NATO – denumită simbolic KFOR.
Reuniunea la nivel înalt a NATO de la Washington, din 23-25 aprilie 1999, a adoptat un nou Concept Strategic pentru a face faţă provocărilor secolului XXI. De asemenea, liderii Alianţei au decis întărirea dimensiunii operaţionale a Parteneriatului pentru Pace şi a Dialogului Mediteranean.
În urma atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001, SUA au solicitat, la 3 octombrie acelaşi an, pentru prima dată în istoria Alianţei invocarea Articolului 5 din Tratatul de la Washington. Aliaţii au răspuns prompt solicitării SUA şi au fost luate o serie de măsuri de coeziune la nivelul funcţionării Alianţei şi de contracarare a fenomenului terorist.
Procesul de extindere al Alianţei a continuat la summit-ul de la Praga cu adresarea invitaţiilor de aderare pentru Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Cu acelaşi prilej, liderii NATO au hotărât înfiinţarea unei Forţe de reacţie rapidă care să poată fi desfăşurată în timp de criză oriunde în lume. În context, s-a decis ca NATO să fie dotată cu o nouă structură de comandă, respectiv prin înlocuirea Comandamentului Forţelor Aliate din Atlantic cu Comandamentul Suprem Aliat pentru Transformare, care să se ocupe de modernizarea Alianţei.